Stând pe pământul rece al zilelor de martie, liniștindu-mi mințile ce tulburi îs de-o vreme nu încetez să mă gândesc… privesc cum orizontul înghite și ultima sclipire a soarelui și zâmbesc… chiar dacă mâine nu știu dacă va mai fi soare… dar voi spera, speranța vede invizibilul… uneori ceea ce pentru tine este invizibil reprezintă “vizibilul” altora, însă răbdarea îndeplinește dorințe… e greu de acceptat cum “a plecat soarele”… “a plecat doar până acasă”… când se va întoarce, același zâmbet îmi va smulge; până atunci am să nutresc speranța cu răbdare amară…

1972395_272028476292686_2141410610_n